Valori expresive ale părților de vorbire

Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul comunicării.

• Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea, dinamismul, agitaţia, frământarea, iureşul etc.
• Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
  • repetiţia – Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând…” (G. Bacovia)
  • enumeraţia- Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară…” (L. Blaga) ◦
  • Exprimă:
    • indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe
    • conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice
    • condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective,
    • imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare, sfat, încurajare, ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în combinație cu vocativul și interjecțiile, în vorbirea populară insinuează detașare: „Ei, apoi? Lasă-te în seama lor …‖ (Creangă), este prezent și în proverbe și zicători: „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează acțiunea: „Aide, ieși!” (Caragiale) –
    • gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea unei acțiuni, este un mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul: „Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând …” (Miorița), folosite în succesiune pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție intensă: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se ….” (N. Stănescu), la final de vers au muzicalitate de bocet: „Aud materia plângând …” (Bacovia)-
    • infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: „A fi om e lucru mare‖, enunțuri lapidare adresate tuturor: „A nu se călca iarba”, impersonalitate: „Probabilitatea de a ilustra ….”, condensează esența unor conținuturi: „A fi sau a nu fi…” (Shakespeare) 
    • participiul: poate oferi concretețe temporală: „Un chip de-a pururi adorat …” (Eminescu), precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de permanență: „Ieși Zamfira-n mers isteț…” (Coșbuc)
  • Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.
  • Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la evenimente ce se desfășoară sub ochii lui; când adevărurile sunt general valabile apare prezentul etern: „Vreme trece, vreme vine” (Eminescu) sau în componența zicătorilor: „Cine se trezește de dimineață …”, prezentul descriptiv conferă valoare durativă peisajelor: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.” (Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal, întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea de vorbire…”
•  Timpuri:
  • perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Imperfectul: acțiune durativă, nedeterminată, repetată în trecut: „Dormeau adânc sicriele de plumb…” (Bacovia), în poezia populară sugerează apropierea de mitic, legendar: „Vreme multă nu trecea/ Și pe Toma-l ajungea…” (Toma Alimoș), în stilul colocvial indică ezitare, regret, imprecizie: „doream să-ți comunic…”, uneori poate impune politețea: „Mă întrebam dacă puteți …”
  • Perfectul simplu: dinamizează și precipită exprimând o acțiune încheiată înainte de momentul vorbirii
  • perfectul compus: acțiuni trecute și finalizate într-un timp nedeterminat care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat de prezent, are funcție evocatoare
  •  mai mult ca perfectul: acțiune finalizată în trecut, înaintea alteia trecute, folosit cu precădere în narațiunile istorice, poate ilustra cauzalitatea acțiunii care îi urmează
  • viitorul: timp deschis oricărui moment după prezent, poate sugera proiecte, visuri, intenții, uneori e un timp al indeciziei în cadrul interogațiilor retorice, formele populare conferă stilului o notă intimă familială
  • Imperfectul: e un timp narativ și indică o acțiune neterminată sau repetată în trecut, utilizat mult în poezia populară indicând apropierea de timpul mitic, primordial, poate indica ezitarea, regretul, indecizia, temerea

 Articolul: