Morometii, M. Preda

Moromeţii

Marin Preda

– roman postbelic, realist-

 

 

Geneză. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955 iar cel de-al doilea în 1967. Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O adunare liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de la care a pornit Preda în vederea contituirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol literar.

  1. Încadrare

Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. „Moromeţii” este un roman obiectiv  prin relatarea obiectivă la persoana a III-a (heterodiegeză), prin perspectiva omniscientă a naratorului omniscient. Omnisciența este însă limitată, parțială, autorul folosind tehnica personajului reflector („purtatorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui Ilie în primul volum sau Niculaie în volumul al doilea. Realismul romanului vine din elementele reale de cronotop pe care le regăsim, din tematica socială și din  prezentarea veridică a vieţii sociale a satului românesc din preajma războiului,. Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii, până în toamna anului 1937, în satul Siliștea-Gumești.

Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul monologurilor sau prin utilizarea stilului direct sau indirect liber, romanul este unul de factură psihologică.

2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative

Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale dar şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti.

O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului, moment ce prefigurează desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.  De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra tuturor (…)”. O altă scenă ce sugerează destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. Acesta este un simbol al unității, al stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit de echilibru: „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.”

Viziunea despre lume este una specific realistă. Preda consideră că în afara istoriei, adevărului şi realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel cultivă o literatură inspirată din realităţile contemporane, într-un stil epic dens, utilizând observaţia psihologică. Debutează cu nuvele: „Întâlnirea din pământuri” (1948), „Desfăşurarea”, „Îndrăzneala”, „Ferestre întunecate”. Apoi publică romane: „Moromeţii” (1955, 1967), „Marele singuratic”, „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Intrusul”, „Risipitorii”.

3. Elemente de structură

Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt reprezentanţii clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric, finalul descriind că „trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel calmul şi liniştea se destramă. Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni: obiectiv (real, vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al dialogurilor).

Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La început ni se prezintă familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă nevoie, cu o vădită nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a face la prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi. În scena cinei ni se prezintă familia la masa de seară. Mâncau la o masă joasă şi rotundă, pe nişte scăunele cât palma expresie a condiţiei sociale simple. Stăteau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără să se ştie când.” Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare stăteau cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stătea pe partea cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, stăpânind cu ochii pe fiecare. Toţi erau înghesuiţi pe când el putea să se mişte în voie. Fire liberă, neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de autoritate şi control asupra situaţiei. În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali, ţărănişti) fac un spectacol de analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual aşteptat şi respectat pentru consistenţa opiniilor. El lecturează ziarul, trage concluzii, monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută aici ca o nevoie în pragul unei transformări majore. Tăierea salcâmului este o scenă iminentă, inserată încă din primele pagini ale romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete împreună cu Nilă (naiv şi docil) taie copacul. Detaliile semnificative sugerează începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care taie neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care refuză a se mişca deşi este jumătate tăiat, urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse mic, cerul deschis şi câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde un reper fundamental pentru ei. Ameninţările istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie încearcă prin disimulare şi printr-un uimitor joc teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu, vrând să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile astea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-am!” Pentru a aplana conflictul Moromete achită o parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit să-i dea pe toţi. Scena secerişului prezintă un întreg ritual: trezirea tatălui, înhămarea cailor, trezirea celorlalţi, zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia fugind cu lucrul uitat în casă iar bărbatul înjurând), cearta pentru seceri la pământ, glumele, zăbovirea şi începutul secerişului. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor datorită unei opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici de a avea bani şi aderă la materialismul acestei lumi pe când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu vinde nimic considerându-l stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei. Astfel are loc bătaia copiilor urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii şi zestrea fetelor.

Stil.  Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre gesturi sau mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog, monolog interior, monolog adresat, introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.

Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete.

4. Statut

Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El întruchipează înfrăţirea omului de la sat cu pământul său care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii, destinul tragic al ţăranului agresat de istorie. Este totodată un personaj realist întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca exemplu pe tatăl său, Tudor Călăraşu.

5. Trăsături

Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent 0911” şi se află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”

Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în frâu având în vedere conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie- Catrina, băieţi- tată). Naratorul îl prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu privirea pe fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de către fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea şi fuga lor sunt percepute ca o trădare. „Ţăran filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil „să transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele familiale, superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de narator: „descopereau toţi […] că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici clarifică idei, descifrează sensuri ale politicii vremii.  Scena plăţii îl prezintă pe actorul Moromete care protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Întrând în curte el îl ignoră pe Jupuitu, discută cu nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că este la biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi pe salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit pe agent cu 200.

Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat succint şi exact), un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.