Poezia „Testament”

Testament – Schița analizei

Testament Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe o carte, În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţa căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Al robilor cu săricile, pline De osemintele vărsate-n mine. Ca să schimbăm, acum, intâia oară Sapa-n condei şi brazda-n calimară Bătrânii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefecut în versuri şi-n icoane, Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzând în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Si izbăveste-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din padure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea. Slovă de foc şi slovă faurită Împarechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei Zace mania bunilor mei.

Poezie ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat în 1927. 1. Încadrare într-un curent/ specie. Curent modernist ambiguitatea limbajului construiește metafore șocante prozodie inedită (măsura de 9-11 silabe, rima împerechiată), strofe polimorfe ideea transfigurării socialului în estetic, în artă îmbrățișează estetica urâtului împrumutată de la scriitorul francez Charles Baudelaire Specie: artă poetică prezintă idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume, rolul artei sale. 2.Prezentarea temei tema– creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirația și lăsată unui fiu spiritual secvențe: – cartea e o „treaptă”, un pas al maturizării – realitatea crudă se transformă în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”) dubla viziunea despre lume enunțată: prima, legată de estetica urâtului: se poate crea artă din orice aspect al realității (chiar și din cele mai puțin frumoase) a doua, prezintă rolul de făuritor al poetului care cultivă în creația sa efortul personal pentru a filtra și transmite sentimentele poporului său 3.Elemente de structură titlul în sens propriu reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de avere în sens conotativ, poezia devine o moștenire lăsată urmașilor-cititori lirismul este subiectiv, mărcile subiectivității fiind pronume la persoana I („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana I („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social. compoziția prima parte: moștenirea lăsată de către poet (ca părinte spiritual) cititorului este una spiritualizată („un nume adunat pe-o carte”) cartea este o legătură strânsă între generații: bătrâni- poet- fiu cartea este un element important al maturizării („cartea mea fiule e o treaptă”) ce trebuie apreciat („Așeaz-o cu credință căpătâi”) partea a doua: despre creația poetică poetul filtrează și transformă realitatea (chiar urâtă și dureroasă) în poezie ( sapa se schimbă în condei, brazda în călimară, graiul cu îndemnuri pentru vite în cuvinte potrivite, zdrențele în muguri și coronae, veninul în miere, bube și mucegaiuri în frumuseți și prețuri noi,) partea a treia: procesul creației: interferența dintre inspirația divină („slova de foc”) și efortul propriu („slova făurită”)

Tema și viziunea despre lume în poezia „Testament”

Este poezia ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat de către Arghezi în 1927.

1. Încadrare într-un curent/ specie.

Ca specie, Testament este o artă poetică, poezie ce prezintă  idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și  rolul artei sale. În cazul nostru, poetul este un reprezentant social ce transpune în poezie trăirile sufletești ale poporului său.

Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca să schimbăm acum întâia oară/ sapa-n condei și brazda-n călimară”), prin existența unor metafore șocante precum „slova de foc” și „slova făurită”, simboluri ale efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia prin măsura variabilă de 9-11 silabe și organizarea textului în cinci strofe polimorfe. O altă idee modernă întâlnită este transfigurarea socialului în estetic, în artă. Astfel realitatea necosmetizată a vieții, cu „zdrențe”,„bube, mucegaiuri și noroi” este transfigurată în poezie prin estetica urâtului, tehnică împrumutată de la scriitorul francez Charles Baudelaire.

2.Prezentarea temei prin ilustrarea a două secvențe poetice reprezentative

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort și inspirație, destinată unui fiu spiritual.

O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde creația este văzută ca o treaptă, ca un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile precedente („ Prin râpi și gropi adânci/ suite de bătrânii mei pe brânci.”). O altă secvență ce ilustrează tema poeziei este prezentă în a doua parte a textului în care ni se descrie cum realitatea crudă este transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri noi”). Aici, prin efortul autorului, grotescul existenței este transformat în estetic, în frumos.

Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica urâtului, susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite sentimentele poporului său.

3.Elemente de structură

Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce exprimă dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici cuvântul este folosit cu sens conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți  cu o mare valoare spirituală pentru omenire.

Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la  persoana întâi („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social.

Compoziția

În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet (părintele spiritual), cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”. Opera creează o legătură strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze aceeași aceeași cale a maturizării. Poezia devine un element important al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”)  ce trebuie apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credință căpătâi”).

Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și transformă realitatea, chiar urîtă și dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se schimbă într-un efort intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în „cuvinte potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și coroane”. Veninul urii se preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea neexprimată până atunci este pusă în muzică. Reflexia socială a poetului asigură împlinirea misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri noi”).

Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență între inspirația divină – „slova de foc” și efortul propriu al autorului – „slova făurită”. Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul corect între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al doilea cel care se bucură de rezultatul lui.

Posibile aplicații:

Pentru conținut

Partea I

1. Numiți două „cărți de căpătâi” pentru voi……………………………………………………………………………….
2. Precizați un lucru învățat din ultima carte citită care v-a ajutat în progresul personal. ……………………………………………………………………………………………..

Partea II

3. Identificați toți termenii ce țin de estetica urâtului.
4. Desenați o imagine vizuală ce v-a impresionat.

Partea III

5. Identificați figurile de stil din ultima strofă și precizați sensul lor.
6. Identificați 2 elemente de prozodie în text.
7. Extrageți serii de opoziții prezente în text subliniind rolul lor.

Expresivitate

8. Identificați metafore și explicați sensul lor în text.
9. Transcrieți cuvinte din cât mai multe registre prezente în text.