„Literatura poporană este totalitatea producerilor literare cunoscute în masa poporului, fie că ele sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii şi devenite poporane.

Aceasta este definiţia obişnuită a literaturii poporane. Deşi se pare a fi destul de precisă, totuşi se vede adesea dându-se o întindere prea mare sferei acestei noţiuni şi unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestaţiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formează operă de literatură cum sunt credinţele, datinile ş.a. În asemenea caz, termenul de “literatură poporană” se confundă cu cel de “folk-lore”. Acest cuvânt englezesc este nou în limba noastră. Pe cât ştiu socotesc că Hasdeu l-a întrebuinţat pentru prima oară. Odată introdus, s-a răspândit foarte repede şi azi oricine a putut transcrie un colind sau o doină auzită într-un sat unde şi-a petrecut vacanţa se numeşte “folk-lorist”.

Culegerea producţiilor poporane s-a început foarte târziu, cam atunci când în Franţa a devenit curentă această îndeletnicire, căci Franţa a rămas mult în urmă pe acest teren, deşi unii critici consideră pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant să notăm că în Anglia în secolul XVIII, se dau la lumină multe producţii poporane care produc impresie în multe cercuri de cititori şi că diferiţi poeţi iau teme din aceste producţiuni. Apoi, trecând preocuparea aceasta în Germania, vedem aci că ea dobândeşte un caracter ştiinţific, întâia oară prin publicaţiile fraţilor Grimm (prima ediţie a basmelor 1812-1815), după ce filozoful Herder pe la 1778 arătase valoarea poetică a acestor producţiuni, pe care le numeşte glasuri ale popoarelor.Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitată, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaşte pentru prima dată comorile geniului poporan francez. Această culegere nu prezintă nici o fidelitate în reproducere dar e făcută numai cu un scop de a atrage atenţia şi simpatia cititorilor din lumea cultă.

Aceasta e epoca în care se publică pentru prima dată produceri ale poporului nostru. În 1845 apare la Stuttgart colecţia de basme adunate în Banat şi traduse în limba germană de fraţii Schott. În 1847 Anton Pann dă la lumină Povestea vorbei, proverbe şi anecdote, şi de aceea am zis că era “folklorist… sans le savoir”. În 1852 apar în două broşuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea că scrierile sale sunt “de prin lume adunate şi la lume iarăşi date”, ci voieşte să scoată lucruri de la o lume pentru a le înfăţişa altei lumi.

Colecţia lui Alecsandri s-a publicat întregită în 1866 într-un frumos volum în chinat Doamnei Elena, care de curând întemeiase azilul “Elena Doamna”. În frunte repro duce un vechi articol în care, într-un stil poetic, arată însemnătatea poeziei po porane. Este acela care începe cu faimoasele cuvinte “Românul e născut poet”, care au dat naştere la atâtea glume, adesea fără sare, fiindcă Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la înţelesul individual.

Această colecţie a fost salutată printr-o recenziune elogioasă a lui Titu Maiorescu în tânăra pe atunci revistă “Convorbiri literare”, în care se scot la iveală însuşirile estetice ale diferitelor bucăţi. Mai târziu ea a întâmpinat critice foarte aspre şi culegătorul a fost acuzat că a “falsificat” opera poporului. Acuzaţia era gratuită fiindcă Alecsandri nu putea să aibă înaintea sa decât modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmăreau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credinţă nu putea fi pusă la îndoială, întrucât însuşi o spusese şi în titlul cărţii şi într-o scrisoare în care între buinţează comparaţia cu cei ce caută diamantul în nisipul râurilor. Această scrisoare e reprodusă de I. Crăciunescu în studiul său Le peuple roumain d’apres ses chants nationaux.

În felul acesta literatura poporului nostru este scoasă la lumină şi cercetată. Să vedem acum şi în ce chip trebuie studiată. Care va fi clasificaţiunea materialului?

Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El aşază poeziile culese de el în două grupe: balade şi doine.

El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulţesc, problema se complică şi această problemă o cercetează Teodorescu G.Dem. în colecţia sa. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparţine. Din aceste trei, alege pe cea de a doua şi face două clase.

a) opere ale copilăriei, juneţei şi adolescenţei (Moş Ajun, Colinde, Stea şi Vicleim, Vasilca, Pluguşor, Sorcova, Oraţii de nuntă, Rugăciuni şi jocuri copilăreşti, Lăzărelul, Paparudele şi Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);

b) opere ale maturităţii şi bătrâneţii (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).”

http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/a-literatura-poporana.html

 

1. LITERATURA ORALĂ

ANECDOTELE ŞI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească şi anecdota şi satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părţi se întrebuinţează vorba poveşti în loc de snoave.

Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneşe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reuşite:

La mândruţa jucăuşă
E gunoiul după uşă.
La mândruţa-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruţa-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică!

PROVERBELE

Proverbele sunt producţiile poporane cele mai întrebuinţate şi care intră foarte des în vorbirea şi scrierea orăşanului ştiutor de carte.

Definiţia proverbului nu e uşor de dat. Se zice de obicei că e o sentinţă scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun şi în care se vede înţelepciunea unui popor. Aşa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine.

GHICITORILE

Dacă ne luăm după înţelesul cuvântului, ghicitoare însemnează “ceea ce trebuie ghicit”. În popor se mai întrebuinţează şi expresia de cimilitură. D-l Artur Gorovei, în prefaţa colecţiei sale publicată de Academie în 1898, susţine că trebuie să se deosebească bine cele două cuvinte: că ghicitoare este orice fel de chestiune pusă spre a fi dezlegată, deci acesta e un nume generic; şi ghicitorile se împart în: întrebări şi cimilituri. În Moldova şi în Ardeal, d-sa a aflat expresia de cimilitură, pentru o categorie de ghicitori, dar afirmaţia d-sale e contestată, între alţii, de d-l G. Pascu, care susţine că în Muntenia şi în unele judeţe moldovene nu se observă distincţia aceasta şi cei doi termeni sunt echivalenţi.

Întrebările cu răspunsuri sunt de natură religioasă şi au pătruns, desigur, în popor pe calea scrierii. Un exemplu:

Cine nu s-a născut şi a murit? (Adam)

Câteodată ghicitoarea adună câteva însuşiri de natură fizică şi morală, ale obiectului ce trebuie ghicit, ori se fac comparaţii foarte complicate şi din sfere de cu getare foarte depărtate. Aşa cărbunele este arătat prin următoarea:

Pe apă înoată
Şi în pământ nu putrezeşte.

Ceara trebuie s-o ghiceşti prin următoarea chestiune:

Am o rochiţă
O spăl în foc
Şi-o usuc în apă

pentru că ceara se întăreşte în apă şi se înmoaie la foc.

Cea mai veche colecţie de ghicitori este a lui Anton Pann, intercalată în povestirea: O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu, din 1851.

DESCÂNTECELE

În genere, speciile de poezii poporane care alcătuiesc genul didactic se depărtează puţin câte puţin de poezia propriu-zisă şi acest ultim paragraf cuprinde un fel de lucrări care sunt poetice numai prin faptul că se exprimă în versuri, în nişte versuri foarte libere şi foarte neregulate.

Poporul, precum are poezia sa, modul său propriu de a-şi exprima nevoile şi bucuriile, tot astfel pentru boli are medicina sa specială. Această medicină constă în întrebuinţarea unor anumite ierburi, unor masaje şi mai cu seamă unor versuri care se recită cu ocazia aceasta şi se numesc descântece.

Pentru deochi sunt mai ales, foarte multe variante. Vom da, ca exemplu, pe cea culeasă de Alecsandri:

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.

ORAŢIILE DE NUNTĂ

Căsătoria este pentru ţăranul nostru o împrejurare foarte însemnată din viaţă şi pe care el o îndeplineşte cu o sumă de formalităţi moştenite de la strămoşi.

Iarna, când un tânăr vrea să se însoare, trimite sau merge el cu un “peţitor” sau “staroste”. Acest fapt variază în detalii după localitate, dar se petrece în genere cu solemnitate mare, fiind părinţii fetei pregătiţi de mai înainte despre venirea peţitori lor. După ce s-a hotărât nunta în principiu, părinţii fetei merg în satul tânărului, ca să cerceteze despre starea şi purtarea lui, şi apoi se hotărăşte o zi pentru “logodnă” sau “încredinţare”.

În acea zi, tânărul, însoţit de rude şi prieteni, pleacă la casa fetei şi acolo unul din prietenii lui, numit “colăcer”, sau “conăcar”, recită o “oraţie”, care constă dintr-o alegorie despre un împărat care a plecat la vânătoare şi a rătăcit până în locurile acele.

După ce au intrat în casă, se cercetează zestrea şi apoi un popă sau un bătrân face încredinţarea, schimbând inelele tinerilor. Urmează apoi masă şi joc.

De atunci tânărul devine “mire” sau “ginere” şi fata “mireasă”.

Încă de vineri sau sâmbătă înaintea nunţii se aleg doi tineri “chemători”, care merg din casă în casă şi poftesc la nuntă pe săteni, rostind câte o “oraţie” şi închinând cu vin din plosca pe care o poartă cu dânşii. (…)

STEAUA

Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua şi invitând lumea să-i cheme:

Cine primeşte steaua frumoasă
Şi luminoasă
Cu colţuri multe şi mărunte
De la naşterea lui Hristos dăruite?

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece. (…)

VICLEIMUL

Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în toată forma, în care se înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând.

În Moldova şi Transilvania numele de “Vicleim” e înlocuit prin “Irozi”. (…)

PLUGUŞORUL

“Pluguşorul” este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice şi sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei “ură” sau recită povestea care formează poezia pluguşorului. Ea se compune din strofe neegale, despărţite între ele prin exclamaţii ale grupului întreg:

Plecarăm într-o sfântă joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate…
Trosniţi, măi!…

şi corul:

Hăi! Hăi! (…)

BALADELE

Aceste producţiuni poporane îndeplinesc cerinţele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai întinse, care cuprind desfăşurarea unui fapt. Poporul le numeşte cântece bătrâneşti. Noi le numim balade, pentru că aşa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintâi asemenea lucrări, dar unele din ele au întindere destul de mare, încât ar putea să fie numite chiar poeme epice. Câteva din ele, care povestesc originea poetică sau legendară a unei localităţi, a unei flori etc., sunt legende.

Deşi numărul lor trece de 50 în prima colecţie a lui Alecsandri, acesta n-a simţit nevoia să le clasifice. Teodorescu G.Dem. însă a făcut patru grupe: solare şi superstiţioase, istorice, haiduceşti şi domestice. Clasificarea lui a fost adoptată mai de toţi culegătorii ulteriori.

BASMELE

Basmele (basm sau basn, din paleoslavic…) sau poveştile sunt naraţiuni ale unor întâmplări închipuite, nişte epopei în proză, în care miraculosul are întrebuinţare excesivă şi care ne înfăţişează o lume de superstiţii strâns legate cu viaţa sufletească a ţăranului. În ele vedem în toate amănuntele mitologia poporului nostru.

Eroul principal al basmului este omul. Acţiunile lui însă sunt provocate, ajutate sau împiedicate de fiinţe supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodământul basmului este, în general, favorabil celui bun, care, deşi suferă la început, dar tot izbuteşte a-şi arăta până la urmă dreptatea. Curiozitatea, neîncrederea în vorbele cuiva, dorinţa de a izbândi mai cu înlesnire, căutarea unei fiinţe iubite, încercarea de a distruge pe un vrăjmaş, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripeţii complicate ale basmelor.

DOINELE

Doina este poezia lirică a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprimă aproape toată gama simţirilor omeneşti. Poporul însuşi are conştiinţa acestei varietăţi de subiecte şi deci a însemnătăţii doinei. Ideea se află exprimată într-o poezie, pe care o luăm din colecţia lui Alecsandri:

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aş mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni, eu stau în loc.

Din aceste versuri se vede că doina cântă frumuseţile naturii, nevoile şi suferinţele săteanului,voinicia sub toate formele şi în toate înţelesurile, apoi tainele sufleteşti. Cam acestea sunt şi grupele principale ce s-au stabilit de diferiţi culegători.

HORELE

Acestea alcătuiesc poezia glumeaţă şi satirică a poporului român. Sub numele de horă se înţeleg şi jocul şi cântecul scurt, în cadenţa jocului ce se zice de tineri. Cântecele de la horă poartă şi numele de strigături şi chiuituri. Ele constau din strofe de câte 4, 6 şi 8 versuri, întrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care aţâţă agilitatea şi exprimă veselia, gluma şi spiritul de satiră. Trebuie să recunoaştem, însă, că sarea acestor glume este foarte groasă. Chiar în colecţia lui Alecsandri, care a făcut alegere din acest punct de vedere, sunt puţine care să nu lovească bunul gust. În colecţia – puţin îngrijită – făcută sub direcţia lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale şi obscene.

Iată, din această colecţie, una din cele care se pot reproduce.

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt în alte sate,
Da-s cu gurile căscate.

COLINDELE

Numele de “colinde” ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se serveşte de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.

Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, în altele întâlnim credinţe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodăreşti ori vânătoreşti. Ele sunt dintre cele mai vechi producţii populare şi tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecţiile vechi şi foarte puţine în ultima culegere, întreprinsă sub direcţia lui Tocilescu.

BOCETELE

Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc şi “versuri la morţi” şi exprimă durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este însă de notat că bocetele nu sunt spontane, ci circulă variante din sat în sat şi din om în om, iar variantele nu se rostesc de cei care în adevăr simt durerea de a fi pierdut o fiinţă iubită, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.

Datina de a se cânta la morţi e veche. O găsim la evrei, la greci şi la romani. Aceştia obişnuiau să plătească anumite femei care să jelească pe mort. E de toată probabilitatea că de la ei s-a moştenit şi la noi deprinderea. Lucrul e cu atât mai de crezut, cu cât şi alte datine ale noastre la înmormântări se potrivesc cu cele romane. (…)

 

2. LITERATURA SCRISĂ

Literatura poporană scrisă a avut norocul să fie studiată cu multă răbdare şi cu metodă ştiinţifică de către Hasdeu în vol. al II-lea al operei sale Cuvente den bătrâni (1880) şi de M. Gaster în cartea Literatura populară română (1883).

Cărţile de prevestire şi de noroc

Cărţile acestea au avut şi au încă în pătura poporului un mare succes. Anual se desfac mii de exemplare. Succesul se întemeiază pe această eternă dorinţă a omului de a şti ce are să se întâmple în viitor.

Pornite din credinţa Chaldeenilor, ele dobândesc formă definitivă în Egipt şi de aci pornesc în toată lumea, dar nicăieri nu găsiră un teren aşa de potrivit, ca în vechiul Bizanţ. De aici, prin slavi, ajunseră şi la noi.

ASTROLOGHIE

Astrologhia cuprinde prevestiri de natură meteorologică şi relative la temperatură. Toate aceste împrejurări depind de planeta care stăpâneşte anul. Fiind şapte planete (în care intră şi Soarele şi Luna), se înţelege că se va forma un fel de cerc, astfel că după o perioadă de 7 ani se vor repeta împrejurările climaterice şi meteorologice.

Aceste astrologii nu se răspândesc în forma izolată, ci ca anexe la calendare.

GROMOVNIC

Gromovnic (de la cuvântul slav grom, tunet) explică ce anunţă tunetul şi fulgerul în diferite luni şi în diferite împrejurări. Textul cel mai vechi e din sec. XVII.

Iată câteva exemple:

De va tuna în numărul (zodia) Leului, în oameni mari va fi moarte şi grânelor stricăciune, iar într-altă hrană va fi roadă. Şi în latura dinspre apus va fi durere în oameni şi mai vârstos zgaibe, pecingeni şi râie şi în oamenii cei mai mari foarte rău va fi. Iarna va fi mare şi ploioasă şi cei mai înţelepţi vor avea pagubă.

Iarna de va tuna sau va fulgera spre miazăzi, atunci ploi vor fi multe, şi va fi foamete: văile şi pâraiele se vor umple de apă şi marea se va turbura şi în boieri va fi beteşug; celor ce vor merge la Roma pe apă, pământul îşi va da roade. Întru acele lature, unde va tuna, va fi pâine multă, unt de vacă şi alte fructe vor fi multe.

TREPETNIC

Trepetnicul arată întâmplările viitoare după bătăile membrelor corpului. Câteva exemple:

Ochiul drept de se va clăti, ce vei gândi, pe voie-ţi va fi. Ochiul stâng şi sprânceana stângă de se va clăti, o dată amândouă, o mânie iute despre o parte îţi va veni şi apoi iar se va potoli.
Coada ochiului stâng de se va clăti, o voie rea sau o gâlceavă vei avea.
Geana stângă de se va clăti, ceartă şi gâlceavă vei avea.
Coada ochiului drept de se va clăti, dobândă vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul drept de se va clăti, veselie vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul stâng de se va clăti, un prieten neştiut îţi va veni.
Părul genii la ochiul stâng dedesubt de se va clăti, vei avea cinste de la un puternic.

CĂRŢI DE ZODII

Ca să-ţi afli viitorul, e bun mijloc, zice poporul, să cauţi în zodie. Toate zilele anului formează grupe, care se găsesc sub stăpânirea unei zodii. Sunt 12 semne ale zodiacului, corespunzătoare pentru cele 12 luni.

După ce vei găsi în ce zodie eşti născut, vei citi pagina cuvenită şi vei afla viitorul. Iată, de exemplu, ce se prevesteşte celui născut între 13 septembrie şi 13 octombrie, adică în zodia cumpenei: “Va fi de treabă, frumos, curat, iubitor de dreptate, grăitor de adevăr, dacă obiceiurile cele rele nu-i vor schimba firea; milostiv, iubitor de muieri, vesel şi iubitor de muzică; cu inima deschisă, viaţa lui plină de tot darul; sângeros, iute la mânie şi îndată se va întoarce…

CĂRŢI DE VISE

Dr. Gaster pune explicările viselor între cărţile de noroc; cred că s-ar putea socoti tot aşa de bine ca fiind carte de prevestire.

În vremuri foarte vechi, visul a impresionat pe om şi vedem în nenumărate povestiri istorice sau legendare cazuri despre valoarea viselor, ca anunţare a faptelor ce au să vină. Am putea începe cu visul lui Faraon, pe care-l explică Iosif. De aceea s-au născut, de timpuriu, producţiuni care să înlesnească pe om a pătrunde în această lume a viselor.

La noi poate vor fi circulat oral asemenea explicări, dar nu găsim nici un manuscris vechi şi cea mai veche tipăritură e din 1836: Tâlcuirea viselor, tradusă din ruseşte de Lesviodax. Iată câteva exemple:

Capre – întristăciune până în suflet.
Cap (tăiere) – moartea unei rude.
Cărbune – bani.
Carne de pasăre – dobândă, folos.
Carte de joc – neplăcere.
Căruţă cu 2 roate – boală.
Casă – căsătorie.
Caş, brânză – nenorocire.

Literatura eroică

În grupa aceasta Gaster aşază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă şi câteva de autori cunoscuţi. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeaşi deosebire ca Hasdeu între ce este poporan şi popular. Noi, fiindcă am adoptat şi norma şi numirea propusă de Hasdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.

Avem dar, următoarele cărţi de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam şi Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir şi Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot şi Antuza, Dracul şi Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite şi ştiute de toată lumea; altele sunt mai puţin cunoscute.

Literatura etică

În rubrica aceasta aşază Gaster câteva cărţi poporane, dintre care unele sunt în strânsă legătură cu literatura nescrisă, prin aceea că s-au făcut între ele împrumuturi reciproce.

VIAŢA ŞI PILDELE LUI ISOP

Probabil că e de origine arabă. Cel mai vechi manuscris în care aflăm aceasta e de la începutul sec. al XVIII-lea (1705). Cuprinde viaţa fabulistului şi o sumă de fabule, care variază în manuscrisele şi ediţiile de mai în urmă.

Esop sau Isop era un sclav frigian, care din tinereţe a dat semne de mare deşteptăciune, ceea ce contrasta cu chipul său de o urâciune neobişnuită. Fiind vândut unui neguţător, a fost trimis cu mai mulţi tovarăşi să ducă mai mulţi saci cu diferite obiecte dintr-un loc într-altul. Esop a luat în spinare sacul cu pâini, ce era mai greu decât toate celelalte. Tovarăşii au râs de el, dar, pe măsură ce mergeau, pâinile se mâncau şi povara lui Esop se micşora din ce în ce, pe când a celorlalţi rămânea la fel. Cumpărat de către filozoful Xant, el se arată mai isteţ decât acesta şi dobândeşte libertatea. Ajungând la împăratul Vavilonului luă de suflet un copil, care mai târziu îl pârî pe nedrept împăratului că e un vânzător. În primejdie să-şi piardă viaţa, scăpă prin isteţimea sa. Aceasta e biografia lui Esop.

Pildele sale sunt maxime şi mici fabule.

FLOAREA DARURILOR

Tipărită întâia oară la începutul sec. al XVIII-lea (1700) cuprinde maxime ale filozofilor şi sfinţilor: Socrate, Aristotel, Ovidie, Sf. Isidor, Sf. Augustin, Toma Achinatul (Toma d’Aquino).

PILDE FILOZOFEŞTI

E o colecţie de maxime, “după limba cea proastă grecească, tălmăcite rumâneşte”. Prima ediţie e de la începutul secolului trecut (1713), a doua de la finele aceluiaşi secol (1783). Sunt mai ales precepte religioase:

Frica lui Dumnezeu iaşte săvârşirea cea mai mare şi netemerea cea mai mare greşeală;
Frica lui Dumnezeu curăţeşte inima;
Eu mă tem de Dumnezeu şi după Dumnezeu nu mă tem de altul fără numai de cel ce nu se teme de Dumnezeu.

Literatura religioasă

Sub această rubrică se cuprinde aşa-numita literatură bisericească apocrifă, adică poveşti anonime despre diferite întrebări, la care nu răspunde Biblia şi aşa-numitele pseudepigrafe, cărţi atribuite persoanelor biblice. Ele ne-au venit prin slavi, care le-au luat de la bizantini şi multe din ele au fost răspândite de secta religioasă a bogomililor.

Dr. Gaster începe cu zidirea lumii şi cercetează comentariile eretice asupra diferitelor puncte, aşa cum se oglindesc în literatura slavilor din sud: Adam şi Eva, dracii, Cain şi Abel, Melhisedec, Avraam, Moise, Solomon, din Vechiul Testament, Hristos, Pilat, Apocalipsul Apostolului Pavel, Epistolia Maicii Domnului, Minunile sf. Sisoe, Vasile cel Nou, din Noul Testament. Unele din aceste legende se găsesc în colindele româneşti, în basme, în manuscrise de întrebări şi răspunsuri, în descântece sau în broşuri speciale.