“Luceafărul” , poezie sinteză a gândirii eminesciene, apare în 1883 în almanahul Societăţii Academice “România Jună” din Viena, apoi în ţară în “Convorbiri literare”. Forma sa definitivă conţine 98 de strofe şi este ultima din cele cinci variante ale poemului.
Poemul are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o primă versiune, chiar sub acest titlu. Basmul are ca subiect dragostea dintre o fată de împărat şi un zmeu căruia aceasta îi cere să devină muritor. Între timp ea fuge în lume cu Florin, un fiu de împărat. Găsindu-i, zmeul prăvăleşte o stâncă peste cea care l-a trădat. Alte surse de inspiraţie: folclorul nostru (mitul zburătorului), Schopenhauer (diferenţa dintre omul de geniu şi omul comun), filosofia greacă (Hyperion – fiul cerului), filosoia indiană- Rig- Veda ( cosmogonia – structura universului).
1.Încadrare într-un curent/ specie
Ca specie poezia este un poem cu apartenenţă predominantă la genul epic (prin existenţa personajelor, a acţiunii, prezenţa unui narator, povestirea la persoana a treia, formula de introducere „A fost odată”). Specific genului liric regăsim: ideile filosofice, stările de sensibilitate, viziunea simbolică, metaforică.
Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clasice şi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasică este perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării artistice. De clasicism ţine şi dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă între iubirea pentru o fiinţă pământeană şi datoria de a rămâne ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neînţeles, a demonului îndrăgostit, a titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale, legătura strânsă între iubire şi natură, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea sentimentelor.
2. Tema poeziei abordează problematica geniului, omul superior care conform poetului „ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc.”
3. Elemente de structură
Titlul– Luceafărul- simbol al unicităţii, al superiorităţii, al omului de geniu.
În ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
Tabloul întâi din structura poeziei este o poveste fantastică de iubire între Luceafăr (geniu, fiinţa superioară) şi fata de împărat (aflată la varsta când poate fi tulburată de Zburător; simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi văzută ca o atracţie a contrariilor, căci fata aspiră spre absolut în timp ce Luceafărul doreşte să cunoască concretul. Tabloul ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. Eminescu singularizează fata, o unicizează („o prea frumoasă fată”), urcând-o cu mult deasupra semenilor săi, „Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele” pentru a o putea înzestra cu aspiraţia spre misterul de deasupra şi pentru a o putea apropia de „fiinţa” superioară a Luceafărului.
„A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.”
În concepţia fetei, Luceafărul este un spirit pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică. Pentru a-l putea chema lînga ea fata foloseşte descântecul:
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un giulgiu vânăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţi cerul şi marea:
“Iar cerul este tatăl meu
Şi muma mea e marea”.
Zeii sunt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este “un mort frumos cu ochii vii” deoarece nemurirea este pentru muritorii de rând o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.
“Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului având ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine înveşmântat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:”Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric/Ca două patimi fără saţ”
Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte. De data aceasta tânarul demonic îi făgăduieşte miresei sale cununi de stele şi-i oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decât celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de căldură.
Alegoria este că fata, incapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o iubeşte.
De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Al doilea tablou descrie un început de idilă între semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi văzuţi ca simbol al ‘perechii’ în plan uman. Deşi, la început, Cătălina ezită între ideal şi real, în fond ea îl acceptă pe Cătălin, realizând că ei doi sunt parte din aceeaşi lume. Comunicarea este acum directă, nu se mai face prin intermediul visului, ca în tabloul anterior.
Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzând-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
“Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.”
Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite, trecătoare, aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi îi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul: “Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.
Această dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relaţiile sentimentale în lumea inferioară. Cătălin apare în antiteză romantică cu Luceafărul: viclean si îndrăzneţ. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupările lor mărunte. Cătălina este incapabilă să se ridice la înălţimea Luceafărului, iar aceasta este incapabil să facă fericit pe cineva, sau să fie el fericit.
Tabloul al treilea al poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rând. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesanţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atât de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obişnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.Umanizarea Luceafărului se realizează prin cuvântul “dor” din versul: ”El zboară, gând purtat de dor”.
În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propunemai intâi „să dau glas acelei guri?” mai apoi puterea ideală : ” Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?” sau soarta conducătorului de oşti, care să aibă : ” Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg/Dar moartea nu se poate… “. Dialogul ia sfârşit prin sublinierea de către Demiurg a inutilităţii sacrifiului:
“Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă. “
Într-o altă variantă a „Luceafărului” răspunsul Demiurgului era: „Tu nu îmi ceri numai minuni/ Ci să mă neg pe mine.”
Este surprinsă călătoria Luceafărului printre stele şi convorbirea cu Demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboară Luceafărul este viteza Luminii:
“Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.”.
Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal, cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a treia-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crânguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatând cu amărăciune:
“Ce-ţi pasă ţie chip de lut dac-o-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”.
Răspunsul final al Luceafărului este constatarea rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii oarbe.
Din punct de vedere prozodic poemul este împărţit în 98 de strofe a câte 4 versuri, cu o măsură de 7-8 silabe şi un ritm amfibrahic.
Morala Luceafărului eminescian nu este alta decat cea desprinsă din inegalabilul basm românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: generalul tânjeşte după întruchipare individuală, iar în antiteză,umanul aspiră către idealitatea eternă; incompatibile, deoarece, apreciază filozoful C. Noica (Sentimentul românesc al fiinţei),„există în lumea fiinţei un fel de lume a generalului pur, în care oamenii nu au aşezare”.